Când vorbim despre rolul de tată al bărbatului, intrăm pe un teritoriu minat! Materialul de modelat sunt fiinţe vii pe care nu le poţi înţelege pe deplin, pe care nu le cunoşti cu adevărat, asupra cărora nu ai autoritate absolută. Ai doar privilegiul să investeşti în aceste fiinţe, dar nu poţi pretinde recompensă! Asemenea soţiei tale, nu-ţi aparţin; le poţi doar influienţa viaţa şi ai datoria să o faci. Şi dacă nu vrei acest lucru, tot o vei face, deoarece felul tău de a fi, comportamentul tău fie se imprimă, fie determină reacţii care structurează trăsături de caracter ale copiilor tăi în formare. Oricât de sigur eşti pe valorile pe care le transmiţi, ai în casa ta nişte fiinţe libere care vor reconsidera odată tot ceea ce le-ai spus; vor putea să valideze sau să invalideze învăţătura ta, vor putea să demoleze sau să păstreze modelul pe care l-ai oferit. Aceasta, indiferent cât de frumos şi corect este acest model şi indiferent de corectitudinea valorilor pe care le transmiţi. Fiecare fiinţă umană, are libertatea să nege, fie că este bun, fie că este rău ceea ce neagă.
Ce trebuie să ţintim în educaţia copiilor? Lecţia cea mai importantă pe care am învăţat-o cu mult timp în urmă şi pe care am păstrat-o în minte de-a lungul timpului în relaţia cu copiii mei a fost cea din Exod 12. În context, Dumnezeu le spune de trei ori evreilor ce au de făcut pentru a nu fi sub incidenţa mâniei Lui care avea să se dezlănţuie asupra egiptenilor în timpul celei mai cumplite urgii care avea să-l convingă pe faraon să-i lase pe robii evrei să plece: moartea întâilor născuţi! Instrucţiunile erau acestea: să jerfească un miel şi cu sângele lui să ungă uşile caselor lor pe dinafară. Îngerul morţii urma să treacă prin Egipt să aducă moartea în fiecare casă care nu avea acest semn al sângelui în exterior. Era cel mai important eveniment din istoria lor. De acum încolo, naţiunea aceasta îşi căpăta libertatea! Încrederea lor în puterea sângelui mielului care i-a pus la adăpost în noaptea aceea, i-a adus acum într-o relaţie de copii ai lui Dumnezeu. Erau diferiţi de orice alt popor care exista pe suprafaţa pământului. În această împrejurare Dumnezeu ne dă tiparul creşterii copiilor. În versetele 24 la 27 citim:
Sã pãziţi lucrul acesta ca o lege pentru voi şi pentru copiii voştri în veac. Cînd veţi intra în ţara, pe care v'o va da Domnul, dupã fãgãduinţa Lui, sã ţineţi acest obicei sfînt. Şi cînd vã vor întreba copiii voştri: ,Ce însemneazã obiceiul acesta?`sã rãspundeţi: ,Este jertfa de Paşte în cinstea Domnului, care a trecut pe lîngã casele copiilor lui Israel în Egipt, cînd a lovit Egiptul, şi ne-a scãpat casele noastre.``
Părinţii evrei trebuiau să-şi crească copiii în mijlocul ritualurilor poruncite, să-i implice în sărbători. Copiii percepeau un anumit obicei cu care se obişnuiau. Dar şi atunci, ca şi acum, copiii creşteau şi venea timpul în care voiau să înţeleagă ceea ce au făcut părinţii lor, şi de ce au făcut aceste lucruri. Iată principiul pe care putem să-l desprindem din acest text: în momentul în care copilul evreului ajuns la vârsta marilor decizii punea întrebările esenţiale despre sensul vieţii, când îşi exprima îndoielile sau necredinţa, tatăl său trebuia să fie pregătit să-i răspundă. Tatăl acela trebuia să-şi crească copilul cu aşteptarea că într-o zi va fi întrebat acest lucru. De aceea, toată educaţia trebuia să vizeze conţinutul relaţiei cu Dumnezeu.
Un tată se califica în creşterea copiilor dacă punea în mintea lor valoarea relaţiei cu Dumnezeu şi răspundea întrebării esenţiale a existenţei pe care o avem în acest text, în aşa fel încât copilul acela să aibă şanse maxime să decidă corect!
Când se naşte un copil, el nu ia nici un fel de decizii. Viaţa lui depinde de părinţii lui. Nu decide când mănâncă, ce mănâncă sau când să i se schimbe scutecul. Dar pe măsură ce creşte, atenţia părinţilor este să îl lase independent în tot mai multe domenii, în aşa fel încât să fie capabil să se relaţioneze corect în toate domeniile existenţei. Un tată creştin îşi concentrează atenţia asupra amănuntelor care compun relaţia cu copiii lui pentru ca prin deciziile pe care ei le iau de-a lungul copilăriei, să îi pregătească pentru luarea marii decizii. Pentru că vine vârsta la care el trebuie să decidă pentru eternitatea lui şi pentru viitorul imediat. Rugăciunea este una din primele lucruri pe care îl învaţă un copil în familia creştină. Chiar dacă de cele mai multe ori mama îşi învaţă copiii acest lucru, tatăl are responsabilitatea. Copilul asistă la diferite întâlniri ale familiilor de credincioşi, participă la serviciile bisericii, este înscris la Şcoala duminicală… Dar creşte mare şi este confruntat cu alte sisteme de gândire. În mintea lui poate să apară îndoiala. Dacă relaţia cu tatăl lui a fost deschisă, va avea curajul să vină într-o zi să-l întrebe: “Tată, eu mă îndoiesc că există Dumnezeu! Nu înţeleg ce-i cu obiceiul acesta pe care îl ţineţi voi, de ce faceţi toate lucrurile pe care le faceţi!” Atunci, tatăl trebuie să fie capabil să răspundă fiului său în aşa fel, încât şansa lui de a alege viaţa şi nu moartea, să fie cât mai mare. În esenţă, răspunsul trebuie să fie ca al evreului de acum 3500 de ani:
“Este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, când Dumnezeu a trecut pe lângă noi în mânia Sa, pedepsindu-L pe Fiul Său Isus, în locul nostru”. Tatăl creştin trebuie să pună în mintea copilului tot ce înţelege el din relaţia sa cu Domnul Isus, pentru ca la maturitate copilul să fie suficient de bine informat şi motivat de modelul pe care l-a avut în tatăl său să aleagă să-L urmeze pe Dumnezeu. Ne putem oare linişti inimile? Ce se întâmplă când ai fost preocupat de creşterea copiilor tăi, ai investit timp şi energie, ai renunţat la un câştig mai bun ca să fii cu ei, te-ai rugat pentru ei de când au fost concepuţi în pântecele mamei lor iar acum, la vremea deciziilor au întors spatele lui Dumnezeu şi îţi produc o mare durere?
Familia este un laborator de încercări, de testare. În familie ne calificăm pentru lucrarea creştină. Una din funcţiile bisericii este de a duce mesajul mântuirii şi la alţii. Dumnezeu ne dă copii pentru a ne califica în acest proces al rodirii. Dacă eşuăm în relaţia cu copiii noştri, cum am putea să mai aşteptăm ca alţii să-L cunoască pe Dumnezeu în urma interacţiunii cu noi? De aici se naşte o întrebare majoră: Când poate să spună un tată că şi-a făcut datoria? Copiii noştri nu sunt roboţi. Ei sunt fiinţe cu voinţă proprie care vor decide pentru viitorul şi veşnicia lor. De aceea, nu rezultatul investiţiei tale este luat în calcul de Dumnezeu, ci procesul. Nu rezultatul, ci invetiţia. Mântuirea cuiva trece prin naşterea din nou, pe care o face Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Noi am dat naştere biologică, tot prin voia Lui; dar nici unul din noi nu va mântui o altă persoană, chiar dacă este vorba de copilul lui. Dacă privim la Dumnezeu ca Tată, spunem că El este un tată desăvârşit. Nimeni nu contestă această afirmaţie. De ce este Tatăl desăvârşit, când atâţia din copiii pe care i-a creat El, au acum ca tată pe diavolul? Trebuie să privim aceasta ca un eşec al lui Dumnezeu? Dumnezeu este un tată desăvârşit nu prin rezultatul relaţiei Sale cu fiinţele umane create, ci prin faptul că în această relaţie El a creat toate premisele ca aceşti copii să poată decide corect. În acestă preocupare, Dumnezeu L-a trimis pe Isus Cristos să moară pentru copiii Săi. Le-a dat un mesaj revelat în Biblie. Le-a întins un cer înstelat de-asupra capului şi i-a încântat cu o creaţie minunată, plină de armonie şi de logică. Toate acestea sunt investiţia Lui pentru ca noi, la vârsta marilor întrebări ale existenţei să putem decide corect. Dumnezeu este un Tată desăvârşit nu pentru că toţi copiii lui creaţi vor fi în Împărăţia Sa, ci pentru că a dat în această relaţie tot ce a putut da pentru fiecare în parte, în egală măsură! Avem deci un reper care ne poate măsura şi nouă investiţia.
Întrebările care trebuie să-ţi frământe mintea pentru a ajunge la linişte sunt acestea: Cât am investit în copiii pe care mi i-a dat Dumnezeu ca să poată alege corect? Cât m-a costat? La câte am renunţat? Câtă dragoste am pus în această relaţie? Pot identifica agonia lui Dumnezeu pentru copiii Lui, în inima mea pentru copiii mei?
Liniştea vine atunci când îţi dai seama că tot ceea ce ai ştiut şi ţi-a stat în putinţă, ai făcut. Eşti un tată bun atunci când ai creat în casa ta un mediu al prezenţei lui Dumnezeu. Când ţi-ai binecuvântat copiii cu o relaţie minunată cu soţia ta. Când ai avut pe inimă ca prioritate veşnicia lor şi le-ai fost prieten. Dacă fiinţa desăvârşită a lui Dumnezeu poate fi respinsă de cei pentru care Şi-a dat El Fiul la moarte, să nu ai pretenţia că tu nu poţi fi respins. Dar asemenea lui Dumnezeu, atâta timp cât eşti cu ei pe drum, cât mai ai suflare, trebuie să aştepţi cu speranţă.
(Gigi Cosman)