IACOV: „112”…

///IACOV: „112”…

IACOV: „112”…

 

Am abordat studierea Epistolei lui Iacov pornind de la evenimentul istoric al Reformei şi de la problemele pe care le-a generat raportarea critică a unor reformatori, în frunte cu Luther, la afirmaţiile lui Iacov din epistolă: „Vedeţi, deci, că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă.” (Iacov 2:17)… După parcurgerea celor 12 lecţii din ghidul de studiu, împreună cu grupul nostru, o să încercăm prezentarea cîtorva concluzii, fără a avea pretenţia epuizării învăţăturilor pe care această epistolă ni le-a adus în atenţie.
Textul din Iacov 5:13-20, poate cel mai dificil text din epistolă, şi unul dintre cele mai grele din întreaga Scriptură (în biserica ortodoxă a dat naştere uneia dintre cele şapte taine: „taina maslului”) ne-a sugerat o posibilă abordare a epistolei, pornind de la cele patru situaţii în care se poate afla un creştin: „este cu inimă bună” (1:2-1:4), „este în suferinţă” (1:5-5:12), „este bolnav” (5:13-18), „este rătăcit” (5:19-20). Redăm mai jos ultimul paragraf din Iacov, cu sublinierea celor patru stări menţionate:
 13Este vreunul printre voi în suferinţă?
            Să se roage!
Este vreunul cu inimă bună?
            Să cânte cântări de laudă!
14Este vreunul printre voi bolnav?
            Să cheme pe presbiterii (sau: bătrânii) Bisericii; şi
            să se roage pentru el,
            după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului.
                                15Rugăciunea făcută cu credinţă
                                    va mântui pe cel bolnav, şi
                                    Domnul îl va însănătoşi; şi
                                    dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.
                16Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi
            rugaţi-vă unii pentru alţii,
                        ca să fiţi vindecaţi.
                                    Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.
17Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă să nu ploaie, şi n-a plouat deloc în ţară trei ani şi şase luni.
18Apoi s-a rugat din nou, şi cerul a dat ploaie, şi pământul şi-a dat rodul.
19Fraţilor,
            dacă s-a rătăcit vreunul dintre voi de la adevăr,
            şi-l întoarce un altul,
20să ştiţi că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui,
            va mântui un suflet de la moarte, şi
            va acoperi o sumedenie de păcate. (Iacov 5:13-20)
Epistola lui Iacov vorbeşte, în cea mare parte, despre problema suferinţei cînd trecem prin felurite încercări (de la cele tragice, cînd pierdem pe cineva sau sîntem bolnavi, pînă la cele banale, cînd „ne sare muştarul”- în trafic, la coadă, la slujbă, în familie, etc. ). Acest subiect, al suferinţei, este abordat în segmentul de text de la 1:5 la 5:12, în care Iacov atenţionează de mai multe ori asupra pericolului degenerării suferinţei în „boală”. Din 5:14 Iacov discută ce soluţie are cel a cărui suferinţă a degenerat în „boală”, şi mai departe în „rătăcire”. Versetul din 5:13 ar putea fi o concluzie la ceea ce s-a spus mai înainte. Aşa s-ar putea explica ordinea primelor trei situaţii în care s-ar putea afla un creştin (aşa cum este în textul din Iacov 5):
„este vreunul printre voi în suferinţă”, (Iacov 5:13a)„este vreunul printre voi cu inimă bună”, (Iacov 5:13b)„este vreunul printre voi bolnav”, (Iacov 5:14) deşi ordinea normală, regresivă, ar fi: „este vreunul printre voi cu inimă bună”, „este vreunul printre voi în suferinţă”, „este vreunul printre voi bolnav”… După care urmează rătăcirea de la adevăr (Iacov 5:19)…
Atunci cînd treci prin „felurite încercări” şi „suferi” există două posibilităţi: să devii un creştin „cu inimă bună” (aşa cum acesta este descris în textul de la 1:2 la 1:4), dacă apelezi la sfaturile lui Iacov din epistolă (sfaturi care sînt prezentate de la 1:5 la 5:12), sau să ajungi un creştin „bolnav”, dacă le ignori. Epistola începe sugestiv: „Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos, către cele douăsprezece seminţii care Sunt împrăştiate: sănătate!”…
Dar să vedem, mai întîi, ce aflăm despre cele patru situaţii, în care ne-am putea afla noi ca şi creştini, din cele ce ne spune Iacov în capitolele 1 şi 5…
a. „este vreunul cu inimă bună?”
Cum este un astfel de om?
-are înţelepciune (1:4)
-priveşte „ca o mare bucurie” când „trece prin felurite încercări”(1:2)
-ştie că încercarea credinţei lui lucrează răbdare (1:3)
„rabdă ispita” (1:12)
-este grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie (1:19)
-este împlinitor al Cuvântului, nu numai ascultător (1:22)
-îşi adânceşte „privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei”, şi stăruieşte în ea, „nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta” (1:25)
-cercetează pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi se păzeşte
neîntinat de lume (1:27)
Ce trebuie să facă cineva care se află într-o astfel de situaţie?
„să cânte cântări de laudă!” (5:13)
-să cerceteaze „pe orfani şi pe văduve în necazurile lor”, şi să se păzească
neîntinat de lume (1:27)
b. „este vreunul printre voi în suferinţă”
Cum este un astfel de om?
-nu priveşte „ca o mare bucurie” când trece „prin felurite încercări” (1:2)
-nu ştie „că încercarea credinţei lui lucrează răbdare” (1:3)
-îi lipseşte înţelepciunea (1:5)
-se revoltă pe Dumnezeu (1:13)
-nu este grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie (1:19)
-este doar ascultător al Cuvîntului, nu este împlinitor, înşelîndu-se singur (1:22)
-crede „că este religios, şi nu-şi înfrînează limba ci îşi înşeală inima” (1:26)
Ce trebuie să facă cineva care se află într-o astfel de situaţie?
„Să se roage!”, adică:
-să ceară înţelepciunea de la Dumnezeu, „care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.” (1:5)
-s-o „ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc”: („pentru că cine se îndoieşte, seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo”) (1:6) (cine se îndoieşte va ajunge „bolnav”)
-cînd este ispitit să nu zică: „Sînt ispitit de Dumnezeu!” (1:13)
-ci să recunoască că „este atras de pofta lui însuşi şi momit” (1:14)
-să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie (1:19)
-să lepede „orice necurăţie şi orice revărsare de răutate” şi să primească „cu blândeţă Cuvântul sădit” în el, care îi poate mântui sufletul (1:21)
c. „este vreunul printre voi bolnav”
Cum este un astfel de om?
-se îndoieşte, „seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo” (1:6)
„un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale” (1:7)
Ce trebuie să facă cineva care se află într-o astfel de situţie?
„să cheme pe presbiterii (sau: bătrânii) Bisericii;
            şi (aceştia) să se roage pentru el,
            după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului” (5:14)
-să se roage cu credinţă (cel „bolnav”), pentru că „rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.” (5:15)
„Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi.” (pentru că) „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” (5:16)
d. „s-a rătăcit vreunul dintre voi de la adevăr”
19Fraţilor, dacă s-a rătăcit vreunul dintre voi de la adevăr, şi-l întoarce un altul, 20să ştiţi că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte, şi va acoperi o sumedenie de păcate.”(Iacov 5:19-20)
Înseamnă că din 5:14 Iacov tratează situaţia cînd cei cărora li se adresează au ajuns „bolnavi”, neapelînd la sfaturile acestuia, prezentate pe larg în cuprinsul epistolei. Cu toate că n-au apelat la sfaturile lui, mai există o „măsură de har” şi în această situaţie: apelarea la presbiterii Bisericii. De ce presbiterii bisericii? Pentru că aceştia ar trebui să fie oameni „cu inimă bună”, care să fie în stare să ceceteze pe cei care trec prin necazuri („prin felurite încercări”) şi, eventual, au ajuns „bolnavi”, şi să-i ajute să devină oameni „cu inimă bună”.
Aceştia trebuie să se roage pentru cel „bolnav”, după ce l-au uns cu untdelemn. Cu alte cuvinte recuperarea celui aflat „în stare de avarie” (cu funcţiile vitale ale vieţii de credinţă afectate, deci în imposibilitate de a-şi rezolva situaţia prin rugăciune, aşa cum poate cel care se află în suferinţă – „Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage!” –), se poate face numai după ce relaţia (celui „bolnav”) cu Dumnezeu a fost refăcută, prin pocăinţă, respectiv, prin mărturisirea păcatelor. Ungerea cu untdelemn ar putea fi tocmai semnul exterior, făcut de către presbiteri pentru cel „bolnav”, care îi arată acestuia că relaţia lui cu Dumnezeu a fost refăcută, cu ajutorul cercetării presbiterilor, iar acesta, cel „bolnav”, aflat acum într-o stare de neprihănire în urma pocăinţei, se poate ruga „cu credinţ㔺i „fierbinte”, cu alte cuvinte a ajuns în situaţia de „om aflat în suferinţă”, deci nu „bolnav”, care-i permite să reintre din nou în procesul desăvîrşirii, cu ajutorul lucrării Duhului Sfînt în viaţa sa prin Cuvînt şi fraţi.
Secvenţa ar putea fi următoarea:
14Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe presbiterii (sau: bătrânii) Bisericii”
-conştientizarea problemei şi solicitarea ajutorului:
„şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului.”
-cercetarea celui „bolnav” de către presbiteri;
-pocăinţa celui „bolnav”;
-ungerea cu untdelemn, ca semn al refacerii relaţiei acestuia cu Dumnezeu (în sensul restabilirii lucrării Duhului Sfînt în viaţa celui „bolnav”);
-rugăciunea presbiterilor pentru a-l ajuta pe cel „bolnav” să refacă mecanismul prin care putem primi de la „Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare”, „orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit”.(1:17)
Observaţie:
-Domnul Isus Însuşi a corectat un anumit tipar al rugăciunii ucenicilor, care i-au spus la un moment dat: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.”
-Vezi Luca 11:1-13
2El le-a zis: „Când vă rugaţi, să ziceţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. 3Pânea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare zi; 4şi ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator; şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.” 5Apoi le-a mai zis: „Dacă unul dintre voi are un prieten, şi se duce la el la miezul nopţii, şi-i zice: „Prietene, împrumută-mi trei pîini, 6căci a venit la mine de pe drum un prieten al meu, şi n-am ce-i pune înainte;” 7şi dacă dinăuntrul casei lui, prietenul acesta îi răspunde: „Nu mă tulbura; acum uşa este încuiată, copiii mei Sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau pîini” –
8vă spun: chiar dacă nu s-ar scula să i le dea, pentru că-i este prieten, totuş, măcar pentru stăruinţa lui supărătoare, tot se va scula şi-i va da tot ce-i trebuie. 9De aceea şi Eu vă spun: Cereţi, şi vi se va da: căutaţi, şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. 10Fiindcă oricine cere, capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate, i se deschide. 11Cine este tatăl acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere un peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte? 12Sau, dacă cere un ou, să-i dea o scorpie? 13Deci, dacă voi, care Sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!
–la fel cum Domul Isus a corectat tiparul de rugăciune al ucenicilor, presbiterii se vor ruga cu cel „bolnav” pentru a-l ajuta să-şi corecteze tiparul de rugăciune, de raportare la Dumnezeu, care l-a adus în starea de om „bolnav” (Iacov 4:1-3 1De unde vin luptele şi certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre? 2Voi poftiţi, şi nu aveţi; ucideţi, pizmuiţi, şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi, şi vă luptaţi; şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. 3Sau cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre.)
-această rugăciune, a presbiterilor pentru cel „bolnav”, are putere vindecătoare pentru cel „bolnav” (5:16 „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.”)
-rugăciunea celui „bolnav”, care prin cercetarea presbiterilor a ajuns să îşi conştientizeze „boala”, să se smerească şi să se pocăiască, ajungînd ca relaţia lui cu Dumnezeu să fie refăcută la parametrii care îi permite ca atunci cînd este în suferinţă „să se roage”, rugăciune care acum poate fi făcută „cu credinţă” (Iacov 1:6 şi 5:15) dar şi „fierbinte” („rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” ar putea fi şi a celui „bolnav”, acum uns cu untdelemn, ca semn al refacerii relaţiei lui cu Dumnezeu)
Dacă rugăciunea este răspunsul omului la vorbirea lui Dumnezeu, iar ca să poţi răspunde trebuie mai întîi să asculţi vorbirea lui Dumnezeu şi să o înţelegi, rolul presbiterilor în acest proces este tocmai ajutarea celui „bolnav” să înţeleagă vorbirea lui Dumnezeu ca să poată răspunde cu însăşi tăirea vieţii lui la această vorbire (Iacov 1:21”De aceea lepădaţi orice necurăţie şi orice revărsare de răutate şi primiţi cu blândeţă Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele”). Desigur că rolul presbiterilor poate fi completat de un grup în care există un mediu de relaţii vindecătoare, avînd un puternic rol preventiv, dacă se întîmplă ceea ce ni se spune în Iacov 5:16 („Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.”)… Cu alte cuvinte atunci cînd trec printr-o încercare şi nu mă pot bucura, pot apela la resursa „Comunităţii Duhului Sfînt” (fraţii-Biserica) mărturisindu-mi frustrarea (lipsa de „bucurie”, lipsa de răbdare), şi pot beneficia de ajutorul celor de lîngă mine, prin care „arătarea Duhului spre folosul altora” (1Corinteni 12:7), mă poate împiedica să ajung „bolnav” în relaţia cu Dumnezeu…
De ce presbiterii? portretul presbiterului din 1Timotei 3:1-6 sau funcţia acestora prezentată în Efeseni 4:11-15, sugerează că aceştia sînt oameni „cu inimă bună”. Asta nu exclude faptul că şi ei, atunci cînd trec prin felurite încercări, suferă (pot să nu privească „ca o mare bucurie” trecerea prin încercare), dar au capacitatea, datorită lucrării Duhului Sfînt în ei, prin instrumentele Sale, „sabia Duhului”-Cuvîntul şi „Comunitatea Duhului”-Biserica, să ajungă oameni „cu inimă bună”, ascultînd sfaturile lui Iacov din epistolă (sau sfaturile Duhului Sfînt din întreaga Scriptură)… De asemenea, ei au capacitatea de a se implica în slujirea sfinţilor, pentru desăvîrşirea lor, ca să ajungă la starea de om mare, adică de oameni „cu inimă bună”, să nu mai plutească încoace şi încolo, „purtaţi de orice vînt de învăţătură”. (Efeseni 4:14)

 

Concluzii
-prin faptul că cel „bolnav” trebuie să apeleze la ajutor din Biserică denotă că situaţia acestuia este mai grea decît a celui care este doar în „suferinţă”, totuşi este mai bună decît a celui rătăcit de la adevăr;
-pe un „bolnav” îl paşte pericolul „rătăcirii de la adevăr”;
-într-un fel presbiterii îndeplinesc rolul profetului din Vechiul Testament, care era „ultima măsură de har”pentru poporul lui Dumnezeu aflat în pericolul ruperii legămîntului cu Dumnezeu, presbiterii venind în ajutorul celor care sînt în pericolul „rătăcirii de la adevăr”;
-nu întîmplător este adus în discuţie aici de către Iacov exemplul lui Ilie: rugăciunea unui om „cu inima bună” poate aduce vindecare:
-atît în casa văduvei (spirituală: „Şi femeia i-a zis lui Ilie: „Cunosc acum că eşti un om al lui Dumnezeu, şi cuvântul Domnului în gura ta este adevăr!” 1Împăraţi 17:24, cît şi fizică: „Şi Ilie a zis: „Iată, fiul tău este viu.” 1Împăraţi 17:23)
-cît şi în casa lui Israel (”Atunci Ilie s-a apropiat de tot poporul şi a zis: „Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!” Poporul nu i-a răspuns nimic.” 1Împăraţi 18:21… v. „39Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu faţa la pământ, şi au zis: „Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!””);
-pe de altă parte vindecarea spirituală este esenţială pentru că, nu-i aşa, „…dacă mâna ta te face să cazi în păcat, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât să ai două mâni, şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge” (Marcu 9:43), iar Pavel, la rîndul lui sesizează prioritatea spiritualului faţă de material: 27Voi Sunteţi trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele lui. 28Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, şi vorbirii în felurite limbi. 29Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt prooroci? Toţi sunt învăţători? Toţi sunt făcători de minuni? 30Toţi au darul tămăduirilor? Toţi vorbesc în alte limbi? Toţi tălmăcesc? 31Umblaţi, deci, după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună.” (1Corinteni 12:27-31);
-dacă totuşi ai rătăcit de la adevăr mai există posibilitatea ca să te întoarcă un altul (Iacov 5:19-20), deşi şansele sînt mult mai mici decît în cazul celui „bolnav” care se mai află încă în spaţiul vindecător al Bisericii şi are puterea de a cere ajutor de la presbiterii bisericii, sau de la un frate, om „cu inimă bună”;
-cred că textul din Iacov 5:13-20 trebuie privit ca o soluţie pentru situaţia în care suferinţa în încercări a degenerat în „boală”; acest text garantează vindecarea, în regim de urgenţă, cu condiţia respectării „sfaturilor” lui Iacov, prezente în întreaga epistolă, dealtfel…
„Este vreunul cu inimă bună? Să cânte cântări de laudă!”…
Radu Bocăniciu
De |2018-01-11T09:16:18+00:001 mai 2011|